Publicat în *

Apă – Lina Moacă

Rândurile Evei

Apă, apă…, se aud strigăte disperate. Avem nevoie de apă.

Vibrațiile oamenilor însetați se unesc, ridicându-se în văzduh ca o aură. Puterea lor face să se întunece de nori negri cerul. Ploaia se pornește cu stropi mari, împrospătând aerul.

Apă, apă… Timpul se scurge cu repeziciune, ni se usucă pe oase carnea… E tot mai seacă, numai șanțuri, continuă strigătele, deși pământul e acum numai șipote și cascade, mustește plin de sevă și vigoare

Apă, apă…  Apă e peste tot. De ce mai strigă?

― De groază, de neputință. Oamenii nu știu să se înțeleagă, să asculte și să caute izvorul dinăuntrul lor. Privește-i, fiorul trăirii îi consumă cu spaime și obsesii, iar ei buimaci îl sorb cu nesaț.

― Dar e otravă, nu simt moartea?

― De ce crezi că urlă după apă? Simt, o simt.

― Totuși, eu tot ce văd e că…

Vezi articol original 837 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Autor:

https://linamoaca.wordpress.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s