Apă, apă…, se aud strigăte disperate. Avem nevoie de apă.
Vibrațiile oamenilor însetați se unesc, ridicându-se în văzduh ca o aură. Puterea lor face să se întunece de nori negri cerul. Ploaia se pornește cu stropi mari, împrospătând aerul.
Apă, apă… Timpul se scurge cu repeziciune, ni se usucă pe oase carnea… E tot mai seacă, numai șanțuri, continuă strigătele, deși pământul e acum numai șipote și cascade, mustește plin de sevă și vigoare
― Apă, apă… Apă e peste tot. De ce mai strigă?
― De groază, de neputință. Oamenii nu știu să se înțeleagă, să asculte și să caute izvorul dinăuntrul lor. Privește-i, fiorul trăirii îi consumă cu spaime și obsesii, iar ei buimaci îl sorb cu nesaț.
― Dar e otravă, nu simt moartea?
― De ce crezi că urlă după apă? Simt, o simt.
― Totuși, eu tot ce văd e că…
Vezi articolul original 837 de cuvinte mai mult
