Publicat în Gânduri...

ADEVĂRUL ABSOLUT

curgerea-timpului-trecerea-omului_

– Totul e relativ pe lumea asta. Nu există un adevăr absolut.

– Adevărul absolut există în lumea asta și îl putem vedea cu ochii noștri.

– Oare? Oare toți ochii văd la fel? Oare un lucru nu poate fi văzut printr-o mie de ochi, într-o mie de feluri?

– Nu și dacă e absolut.

–Cine pune veridicitate acestui absolut?

–Moartea.

Publicat în Gânduri...

În al 9-lea cer…

Shadows Earth

„Uau… sunt în al 9-lea cer!” îmi spun de fiecare dată când vibrez de bucurie. Ciudat acest etalon maxim al fericirii, nu? De ce în al 9-lea și nu în al 10-lea cer?

Să fie pentru că cifra 9 încheie un ciclu și începe altul.

Dacă după 9 luni de gestație în pântecul mamei, se naște omul. Oare tot de o gestație de 9(ceruri) în pântecul universului are nevoie pentru a renaște… ?

Mă gândesc că aceste 9 ceruri proiectează o călătorie inițiatică de percepere a sinelui și reconectarea lui la sursa primordială. Iar odată ce ajungi să te cunoști cu adevărat, în fața ta niciun obstacol nu va mai fi de netrecut. Basmele care ne sunt povestite în copilărie, ne ajută… dau startul inițierii.

„Trebuie să te Naşti din Nou pentru a putea intra în Împărăţia Cerurilor” (Ioan 3:1-15)

Publicat în Gânduri...

Trai împăcat…

Ca în fiecare dimineață deschid ochii chiar înainte de ivirea zorilor. De pe marginea patului îmi arunc privirea așa prin sticla ferestrei, sus în văzduhul senin. Strălucirea neobișnuită a unei stele îmi atrage atenția, socotind după felul atât de puternic în care radiază lumină, mă gândesc că se apropiase destul de mult de pământ. Un semn. Pesemne prevestește ceva important, îmi spun în gând, fixând fermecat aureola argintie dimprejuru-i, în timp ce îmi fac cruce. Cu siguranță se născuse un om însemnat sau poate aștepta pe unul să-l ridice pe celălalt tărâm. Încet, încet, întunericul este deșirat de crepuscul și frumoasa stea alături de celelalte se contopesc în haina-i albă.

„Hei, hei”, oftez eu, încă sub vraja acelei luciri ademenitoare. Cu sufletul vibrând de emoție mistică îi mulțumesc Domnului pentru că-mi îngăduise să văd și o asemenea minune cerească. Mai vioi ca la douăzeci de ani, mă pun în mișcare. Precum se cuvine într-o zi de mare sărbătoare, mă spăl, îmi aranjez barba albă și îmi îmbrac hainele cele bune. Rup un codru de mălai de pe masă și-l arunc câinelui care mă așteaptă cuminte lângă ușa pridvorului, apoi mă îndrept spre staul oilor.

„Ei bine, bag de seamă că-n dimineața asta nu vă este prea foame” le zic eu, neauzindu-le behăiturile obișnuite și nevăzând să se îmbulzească ca de obicei la portiță. Cu capetele îndreptate spre mine mă privesc tăcute, într-un fel straniu și tainic. Numai Coșuta, Birca și Țurcana mai scot câte un behăit care-mi sună plin de jale. Deodată ceața de pe ochi mi se ia, încât le pot citi tristețea.

„Hei, hei, înțeleg că mi-a sosit și mie vremea. Ca să vezi, steaua aia frumoasă pe mine mă așteaptă! Ei bine, rămâneți cu bine dragele mele dragi” îmi iau eu rămas bun, mângâindu-le și îmbărbătându-le pe fiecare în parte. Cum astăzi nu aveau să fie scoase la păscut, le umplu ieslea de fân și troaca cu apă. După care liniștit și drept ca un brad ies până în dungă și-l strig pe Gheorghiță.

–’neața taico Gligă, mă salută el dintre mioarele lui, din cealaltă bătătură, în timp ce scurtează distanța. Unde-s oile, nu le-ai scos?

–Îți merge telefonul ăla al tău?

-Cum să nu, taico, e ultima generație. Cu ăsta până și-n Croul Iovanului am două linii semnal, se laudă feciorul cu păr bălai, apropiindu-se să-mi strângă omenos mâna.

-Bine măi Gheorghiță, atunci te rog frumos să-l suni pe Mitru al meu și să-i spui să urce aici…

-Păi, s-a întâmplat ceva… ? mă întrerupe el, îngrijorat.

-Mă însor, astăzi e ziua mult așteptată… !

Fluieră feciorul, izbucnind în râs.

-Ehai, ce spui, taico?

-Sună-l mai întâi pe Mitru, și-apoi îți povestesc despre mireasa mea.

Feciorul  se uită curios la mine. Își scoate telefonul din buzunar, iar după câteva secunde aud vocea nepotului meu.

-Da, Gheorghiță.

-Sunt aici cu taica și-mi spune să urcați la poiană!

-Mitre, te salută taica, îmi salut eu, cu glas plin de vitalitate nepotul. Știu că vă schimb planurile care vi le-ați făcut pentru astăzi, dar urcați neaparat aici și spune-i Ioanei să-mi pregătească hainele cusute de baba mea pentru cununie… Mă duc, dragul taichii! Să ai grijă de mumă-ta, de copii, de oile și câinele meu… Să ai grijă de casă și sfântul ei nume! Bunul Dumnezeu să vă aibe în pază pe toți! În aceeași clipă cuprind cu privirea poiana în plină înflorire; locurile dragi pe care le bătusem de mii și mii de ori la pas, râul, muntele… Îmi scot din cingătoare fluierul și-mi încep doina de dragoste… O sută de ani împăcați de trai bun în astă lume!

Publicat în Gânduri...

O viață moartă sau o moarte vie?

ying-yang-yin-black-duality-56938

Pătrunsă de fiorul trăirii pe care îl soarbe cu nesaț, scânteia de smoală se tot dilată răspândind valuri sugrumătoare de fiori reci, sloiuri de gheață. În străfundurile pământului, pe tronu-i etern de foc, întunericul se înnegrește mai mult, înghițind steluțele ce devin tot mai plăpânde. Strălucirea radiantă a vieții aproape nu se mai vede, asumată de nebuloasa țesută  împrejuru-i de întunericul stăruitor. Corbii își flutură aripile negre prin văzduhuri prevestind moartea și îndemnând la aplecarea spre judecată. Însă, fără incandescența luminii, autocunoașterea nu poate fi atinsă ca spiritul să se elibereze din ceața tot mai apăsătoare. Nici măcar timpul cu înțelepciunea ciclurilor lui nu mai șlefuiește spirite, nu le mai aprinde. Acum Fiii Omului caută numai strălucirea trecătoare– scrum și cenușă, se zbat cu disperare să stăpânească într-un fel sau altul lumea și fără să-și dea seama ei mor trăind și totuși moartea îi înspăimântă… Zei nemuritori, creați să stăpânească timpul și spațiul, se mulțumesc cu agonia morții neștiind ce putere minunată dețin în acele emisfere cerebrale. De mult nu mai zboară, au orbit și surzit – nu mai aud chemările gemenilor lor din care au fost desprinși, nu mai ridică ochii spre frații din ceruri – Fiii luminii. Om și înger – apă și foc, un întreg rupt în două: unul să stăpânească pământul și celălalt cerul. Omul, cu trupul secat de apă vie, simte pârjolul mistuitor, dar nu înțelege arderea astrală dinăuntru-i. Înșelat de propriile patimi, se chinuie din răsputeri să o împace cu toate bucuriile palpabile ale lumii. Aleargă, aleargă fără astâmpăr… neîncetat fără rost.  Caută adevărul, în loc să și-l asume. La rândul lui îngerul fără lumina adevărului, a focului corpului de jos, își pierde strălucirea până dispare înghițit de neant. Dedesubt, în Tartar, moartea își întinde satisfăcută tentaculele și deasupra în corpurile apei amorfe, visând să stingă eterna lumină a corpurilor cerești și noaptea-i murie să domnească. Jugul vâscos de întuneric înhăma de bună voie spirite într-o anormalitate devenită pentru majoritate normală. Ignorând esența Omul evoluează numai pe culmile unei cunoașteri pur științifice, mecanizate, încăpățânându-se să trăiască moartea și nu viața.

 

Publicat în Gânduri...

Iubire serafimică

foto Dionis 18

O scrisoare care m-a cucerit încă de la primul cuvânt…

„Stea,

Sărac de bunuri, frumusețe și spirit, inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie de soare noaptea, și te iubesc. Și ochii tăi, topite stele a dimineții, privesc atât de adânc, atât de ferice de adânc în noaptea sufletului meu, cât te visez veghind și, de dorm, la imaginea luminii lor sunt deștept.

Poți oare ghici simțirea cu care am scris, înger? …O nu! În viața ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimicește inima. O nimicește! Închipuiește-ți că dintr-un om cu simțire, dintr-o ființă aievea n-ar rămâne nimic decât o lungă, întrupată desperare. Tu nu cunoști asemenea oameni. Ei nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. Ei sunt jos. Când o inimă pierdută-n mizerie, în apăsare, în neputință de a cultiva simțiri, căci fiecare din ele își găsesc marginile în puterile celui ce le are, când o asemenea inimă și-ar ridica aspirațiunile până la tine, și le-ar ridica fără voință, luptând spre a le năduși, neputând să le reziste, ce-ar simți un asemenea om? Întristare? Asta nu-i întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voință. Desperarea ucide, această simțire muncește. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este-o nemărginire de dureri; și nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e timp — o asemenea simțire este iadul. Mario! poți tu să-ți închipuiești un asemenea chin fără să plângi — de milă, nu — de îngrozire? De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o miște; de venin să fie un suflet, sunt dureri care trebuie să-l îndulcească, și nu e durere mai mare decât a mea. De ce sunt eu în lume, când tu ai fost menită să fii? De ce-au căzut ochii mei pe tine, de ce te-am văzut? Orb de-aș fi fost, de cât amar scăpam! De n-aș fi fost defel, scăpam de o viață chinuită, pustie, fără de lumină. — Floare! cum surâzi în grădina zilelor tale, fără să știi că o inimă se rupe; stea! cum lucești în cerul tău, fără să știi că un suflet moare. Și, în neștiința ta, ești și mai frumoasă, ești și mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cât ești de frumoasă și cu cât ești, cu atâta mai nefericit sunt, și cu cât sunt, cu atâta mai frumoasă ești! — N-am avut speranțe, puțin mi-a păsat; n-am avut dorințe, nici una-n lume, puțin mi-a păsat; de una am fost capabil, de una, care, să-mi cuprindă toată viața mea, și aceea nerealizabilă, tu! — Oricât de mare ar fi mila ta, până acolo nu se poate coborî. Nu-mi zâmbi! Zâmbetul tău m-ar umple de speranțe vane. A mă iubi nu-ți este permis, disprețuește-mă! te rog! Poate disprețul tău m-ar omorî și moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi. Sărut urma pasurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, disprețuiește-mă! Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu știi de ce, și nu ți-o pot spune, și cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume. Mario!… așa-i că astfel te cheamă! nu se poate să te cheme altfel… tu!… nu-ți pot zice altfel… Adio! Adio! ” (Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu)